Monolog retoric

Si daca incepe sa capete forme atunci te opresti din cautat explicatii...atunci te opresti din jocul haotic si nejustificat in care alergi intr-una fara sens...daca stii ca totul incepe sa capete contur iar. Sa poti sa te justifici in fata ta la orice intrebare retorica pe care ti-o pui...sa poti sa spui din nou ca ai motivele tale...sa simti din nou ca traiesti! Sa poti spune stop la tristete si sa imbratisez acea senzatie de agonie combinata cu euforie...Gloria si bucuria vietii se regasesc in lucrurile simple...lipsite de complexitate insa bine imbibate in mireazma ametitoare a sentimentelor...Nu stiu daca as putea descrie un sentiment perfect insa sunt sigur ca fiecare are unul in firul destinului. Trebuie doar sa il urmam si sa ne lasam calauziti de raza de lumina...Sa lasam timpul murdar dar onest sa isi faca jocul printre luminile reci de pe o strada pustie...tixita de regrete! Oare?

lucruri pe care nu le spui se pierd...

fiecare cuvant prin care tu exprimi un sentiment sau o stare de spirit este o conexiune prin care celui caruia ii spui simte cu tine ceea ce traiesti interior...de aici se poate trage simpla concluzie ca sentimentele ne-exteriorizate (daca mi se permite sa le zic asa) se pierd. vin si trec in voie pe langa noi si nici macar nu le luam in seama uneori. si daca sentimentele sunt in strinsa legatura cu cuvintele atunci oare am putea sa asociem sentimentele cu ceva ce am putea atinge si descrie in acelasi timp. sa ne materializam sentimentele! sa le facem palpabile! insa nu putem face asta, nu putem spune...stii iubito cand simt ca te iubesc e ca atunci cand mergeam vara cu pegasul meu albastru pe rau si mancam pufuleti! nu poti si nu trebuie sa faci asta decat daca vrei sa ti se atribuie eticheta de om fara sentimente! si atunci nu e ciudat ca oricat de mult ne-am gandi la o explicatie rationala a materializarii sentimentelor nu putem. oricat de mult am vrea sa le asociem cu ceva palpabil nu avem cu ce. avem tendinta sa credem insa nu avem in mod real. de exemplu cineva care asociaza felul in care se simte iubita cu o cutie de bomboane de caramel...palpabil sincer nu vad absolut nici o legatura. ca simbol sau idee merge destul de bine asocierea insa definita prin simturi este lipsita de sens! si atunci daca dragostea nu este material transmisibila si se poate pierde sau rata in orice moment banal al vietii nu e ceva trecator....ceva ce doar avem impresia ca stim insa fara sa avem un contur concret asupra acestui sentiment...si acum ma intreb oare, exista cineva care stie sa iubesca cu adevarat?

un rasarit perfect...

senzatia euforica perfecta...nu as putea sa o denumesc perfecta pentru ca nu stim inca un etalon pentru aceasta perfectiune insa sa luam un caz..sa fii in starea necesara intr-o seara incat la 2 dimineatza dupa ce toata seara ai disecat fiecare element rational din capul tau sa vrei sa pleci! sa te urci in masina si sa te gandesti ca asa e perfect. si sa pleci...sa alergi de dimineatza in noapte pana poti ajunge la destinatie! sa ajungi acolo sus cand cerul incepe sa se crape si lumina rosiatica incepe sa toarne un contur aleator peste pamantul diform si palid dupa o noapte inchisa. asa vad eu un motiv bun sa pleci la poiana brasov. sa iesi pe dn ascultand it's a perfect day for love, sa fii in dispozitia perfecata pentru drumul din fata ta si sa conduci ca si cand ai zbura deasupra norilor. soseau cenusie sa se continue intr-una sub farurile albe ale masini pana ajungi acolo. pana ajungi in acel loc unde vrei sa fii. In acel loc in care simti pentru o clipa ca traiesti liber si te desprinzi de toate legile firi...si deodata toate gandurile iti sunt intretaiate de faptul ca rasare soarele...cel care ne mai da pentru inca o zi lumina..sa vezi cum se inunda un cer perfect de lumina...un joc intre frig...nori...caldura si soare! Un rasarit perfect in poiana brasov...

uita de noi...

cand pleaca tu stii ca pleaca cu o parte din tine. cand pui punct stii ca ai inchis un capitol din viata ta care nu va mai fi niciodata la fel cu nimeni. insa continui sa faci asta. continui sa fii partas la acelasi razboi murdar al dragostei in care inamicul e cel mai apropiat suflet de sufletul tau. si intotdeauna cauti sa te razbuni la final, intotdeauna ajungi sa ai satisfactie cand faci cea mai draga persoana tie sa planga...sa sufere...sa simta ceea ce ai simtit tu cand prima particica din suflet a inceput sa se dezbine incet si sa renunte pentru o vreme sa mai formeze un intreg...insa de fiecare data cand pui punct compensezi! e ca o lege a firi! toata durerea acumulata si provocata de ruptura se cicatrizeaza cand descoperi o alta persoana...cand descoperi obiceiurile ei...lucruri care ii plac sau nu si ce mancare prefera...toata durerea generata de haosul produs in adancul celor 21 de grame de suflet(greutate inspirata sau indusa de un factor particular) incepe sa capete crusta. Incet inlocuiesti tot ceea ce te lega de fosta aripa atasata tie ca sa poti din nou sa zbori...sa poti fi din nou pe val...sa poti din nou sa simti nevoia sa spui te iubesc! Si atunci inseamna ca dragostea este un rau acceptat si trecator...sau am putea sa aranjam toate piesele in mintea si inima noastra astfel incat aceasta teorie sa fie vesnic ingropata...multumesc ca mi-ai dat un motiv sa scriu aceste randuri...

toti cautam motive!

stii senzatia aceea cand te trezesti dimineatza si cauti ceva in bucatarie...dar nu ceva material...cauti un motiv bun pentru care sa stai in bucatarie sa iti savurezi cafeaua de dimineatza si sa citesti revista preferata! cu toti cautam macar de cateva ori o raza de soare! ceva sa ne faca dimineatzile noastre monotone mai vesele...mai pline de sens si cel mai important, mai colorate! mi-am dat seama de toate lucrurile astea in timp ce faceam acelasi lucru azi in bucatarie! Privirea mea alerga haotic dupa ceva ce nici nu avea cea mai mica forma in subconstientul meu, insa tot acest chin mi-a fost curmat cand mi-am prelins privirea pe fainta...apoi usor pe gresie si am vazut-o! era acolo! era intinsa pe jos, acoperea aproape un sfert din podea si era frumoasa. Stralucea din toate unghiurile si ma facea sa zambesc doar knd o priveam. As fi vrut sa ii spun ceva, sa nu o mai las pe jos! Sa ii spun sa ia loc langa mine pe scaun, sa ii fac un compliment gratuit insa bine meritat...insa nu puteam! Nu am putut sa-i spun nimic pentru ca stiam ca nu va intelege...nu ma va auzi...asa ca am terminat de sorbit ultima inghititura de cafea din cana mea mare si rosie (mare-ceea ce consider eu ca este suficient de mare sa incapa suficienta cafea pentru diminete atat de grele) si am plecat! Am lasat-o acolo iar knd m-am intors la pranz nu mai era! Disparuse si luase cu ea toata magia acelei dimineti!Nu imi mai ramanea decat sa astept urmatoarea diminetza sa o vad...poate pe ea sau poate alta...alta raza de soare care sa imi coloreze ziua!